Cărți despre relații se scriu cu nemiluita. Cărți valoroase despre relații apar însă mai rar. Aș recomanda această carte pentru că, dincolo de exemplele din practica terapeutică și curajul de a vorbi sincer despre viața personală, autoarea pune accentul pe un concept la care m-am gândit și eu de multe ori: ce înseamnă a avea o voce autentică, adică a-ți rămâne „credincioasă” ție însăți atunci când în relații apar situații de criză, anxietate, tristețe etc.
Mi-a plăcut că nu înțelege prin asta așteptarea ca noi să fim mereu așa cum avem chef, iar ceilalți să facă bine să se adapteze, sau să părăsească locul de joacă. Nu, spune ea, uneori avem nevoie să disimulăm pentru a descoperi în noi resurse de a acționa diferit. Poartă-te uneori ca și cum ai fi deja cine vrei să fii, și fă la fel și cu cei din jurul tău, subliniază ea. De bun simț, în teorie, s-ar zice, și totuși nu strică deloc să îți și explice cineva cum să faci asta.
A avea o voce proprie înseamnă în primul rând a te cunoaște și a-ți înțelege tiparele de comportament. Iar ea pune mult accentul în carte pe relația cu familia de origine, ca loc în care noi toți ne-am dezvoltat sau înăbușit propriile voci. Onestitatea față de propria persoană de acolo vine, oricât de banal ar suna acest lucru. De aceea e important, adulți fiind, să începem exersarea vocii în primul rând în relațiile cu familia. A fi diferit nu înseamnă a fi greșit, căci a înțelege diferențele reprezintă un mod de a învăța. Sunt esențiale exercițiul și repetiția. Comparația cu dansul nu este așadar deloc întâmplătoare, căci așa cum avem nevoie de timp pentru a învăța pașii de dans, la fel și în relațiile cu cei din jurul nostru sunt necesare și creativitatea, dar și să nu ne lăsăm conduși exclusiv de emoții, să fim atenți la balansul dintre a-l vedea pe celălalt așa cum e, nu așa cum ne dorim, și disponibilitatea de a negocia, dar și de a pleca atunci când nu mai există soluții, emoții pozitive sau înțelegere.
Provocarea în a-ți întări vocea este să nu renunți la ceea ce îți place doar de dragul celorlalți, găsirea unui echilibru între păstrarea unui „eu” și construirea unui „noi”, fie că e vorba de relația cu părinții, cu prietenii sau cu iubitul. De asemenea, găsirea unei voci autentice presupune în aceeași măsură și ascultatea celuilalt, căci modul în care ne folosim vocea determină calitatea relațiilor noastre: a asculta înseamnă a te conecta, a te conecta înseamnă a-ți explora atât propriul Sine, cât și un altul, poate uneori complet diferit sau opus valorilor tale. Dar un piedestal, ca și o închisoare, este un spațiu prea mic ca să te poți mișca în voie, de aceea e important să îi înțelegem și acceptăm pe cei de lângă noi în complexitatea lor reală, nu conform unor șabloane artificiale. Chiar dacă acestea sunt unele exclusiv pozitive.
Cartea nu pune accentul doar pe relația de cuplu, ci și pe interacțiunile dintre prietene, de exemplu, sau dintre mame și fiice, sau dintre frați. Este o perspectivă feministă echilibrată, inclusiv despre rolul și felul în care putem reacționa la critică, setarea unor limite sănătoase sau vocea corpului. Da, este scrisă în special pentru femei, dar cred ca nici unui bărbat nu i-ar strica o astfel de lectură. De citit, de reținut, de dat mai departe.
