Cine mă vrea, mă place așa – Pro sau contra?

„Cine mă vrea, mă place așa” nu este doar un vers dintr-o melodie celebră a anilor 2000, ci reprezintă, pentru unii, o afirmație-criteriu serioasă de a filtra, selecta și decide care sunt oamenii care merită sau nu investiția unei relații pe termen lung, fie ea de cuplu sau de prietenie. Constituie absența criticii un element al acceptării necondiționate, ca ideal al unei relații, și implicit o așteptare realistă în general în relațiile dintre doi sau mai mulți oameni, sau, dimpotrivă, este acesta un enunț ce trădează rigiditate, egoism, ba, poate mai rău, o manifestare a unei tulburări de personalitate?

Încerc să argumentez ambele perspective, atât dintr-un unghi filosofic, cât și dintr-unul psihologic, dar susțin mai degrabă a doua parte a interogației de mai sus și consider că această afirmație este o idee prea generală pentru a fi utilizată ca principiu călăuzitor de viață, nefiind însă neapărat greșită în sine. De ce? Pentru că la bază pare să aibă nevoia de acceptare, însă nu și acceptarea ideii de schimbare permanentă.

În funcție de daimonul în fața căruia ne închinăm, ea poate avea valențe pozitive sau negative: Dacă sunt educator și îmi exercit funcția în cheie deontologică, atunci trebuie să aplic în procesul de educație ceea ce este necesar pentru a-mi atinge obiectivul, dincolo de sentimentele personale sau de cele de plăcere/neplăcere în general. Dacă însă îmi ghidez viața conform valorii autenticității, care presupune un grad cât mai mare de acceptare, atunci, tot din prisma rolului de educator, îmi voi dori să mențin intactă unicitatea identității personale, flexibilizând procesul de educație în jurul acesteia, și nu invers.

Întrebarea care se pune aici este dacă valoarea care pare a fi centrală în acest enunț, cea a autenticității, trăită în mod absolutist, nu ar putea duce la consecințe negative, respectiv la deresponsabilizare, ratându-se tocmai scopul educației, care ar fi o bună integrare și funcționare socială. Dacă nu lucrez cu propriile vulnerabilități, dacă nu îmi educ defectele, ghidându-mă după principiul mai sus menționat, oare nu pot apărea consecințe dezastruoase, precum actele de violență necontrolate, de exemplu?

Personal, ca susținătoare a teoriei eticii virtuții, ce afirmă că este greșit să ne concentrăm pe satisfacerea dorințelor de moment sau a plăcerilor senzoriale, pe care Aristotel le considera vulgare, consider că unul din scopurile vieții noastre ar trebui să fie autorealizarea, adică alegerea și urmărirea unor scopuri superioare plăcerilor, dar în acord cu propria noastră natură, căutând excelența și viața desăvârșită, așadar nu acceptarea necondiționată. Dacă ne uităm și la teoria autodeterminării, elaborată de psihologii Deci și Ryan, ce susține tot conceptul de autorealizare, ea spune că există în noi tendințe înnăscute către dezvoltarea psihologică, “tendințe ce stau la baza motivației și a integrării personalității”, trei dintre nevoile de bază fiind cele mai relevante: nevoia de autonomie, cea de competență și cea de relaționare. Când și dacă acestea sunt satisfăcute, putem vorbi despre eudaimonie.

Nu cred că există relaționare sănătoasă fără reciprocitate, așadar în absența unei acceptări deschise, flexibile către celălalt. Desigur, există în fiecare dintre noi o rezistență mai mică sau mai mare la schimbare, însă modul în care ne raportăm la ea, conștientizând-o și acționând în direcția opusă tendinței naturale, determină atât calitatea relațiilor noastre, cât și propria dezvoltare personală. Unul dintre cele mai folosite teste de personalitate din spațiul occidental, chestionarul de personalitate Big Five, măsoară personalitatea din prisma a cinci trăsături de bază, deschiderea fiind una dintre ele, iar scorurile mici la această trăsătură fiind corelate cu diferite diagnostice clinice.

De altfel, în Antichitate, Epicur vorbea despre o formă sănătoasă de hedonism, hedonismul etic, adică o obligație morală pe care o avem de a ne maximiza experiența trăirii plăcerii. Dar nu a oricărui tip de plăceri, ci doar a celor considerate naturale și necesare. În plus, atât școala epicuriană, cât și alte școli de filosofie antice puneau foarte mult accentul pe valoarea prieteniei și a dialogului ca elemente esențiale în devenirea individului, exprimate prin comportamente și acțiuni constante. Cum pot avea o relație de prietenie caracterizată de onestitate, dacă trăiesc cu frica de reacția celuilalt?

Dacă ne uităm la o altă școală de filosofie antică, cinismul, ea ne învață tocmai să trăim sub semnul adevărului, chiar dacă îi șocăm uneori pe ceilalți. De ce ar trebui să ne menajăm prietenii sau iubiții, în loc de a-i încuraja să se privească mai critic pe ei înșiși, dar și din perspectiva celorlalți? Și de ce ar trebui să îi acceptăm necondiționat pe cei din jur, și nu să le explicăm că există limite clare și sănătoase care țin de libertate și autonomie, și că libertatea mea se termină, într-adevăr, acolo unde începe libertatea celuilalt? În plus, dacă mă înconjor mereu doar de oameni asemenea mie, care deci nu mă critică în niciun fel, risc să ajung să trăiesc sub imensul sceptru a ceea ce se numește „confirmation bias” (biasul de confirmare), o distorsiune cognitivă care îmi face într-adevăr viața mai ușoară, dar care îmi afectează, prin izolare, accesul la informații și deci, pe termen lung, capacitatea de a lua decizii mai bune, adică ceea ce filosofii denumesc crearea de „echo chambers”.

În ceea ce privește conceptul de autenticitate, au existat, din punct de vedere cronologic, în filosofie întâi, iar apoi în psihologie, două perspective mari prin intermediul cărora a fost conceptualizat, și anume perspectiva interpersonală și cea intrapersonală. De la faimoasele cuvinte ale lui Socrate, cum că o viață necercetată nu merită trăită, și până la ontologia lui Heidegger, Kierkegaard, Husserl sau Sartre, în care a fost echivalată cu alegerile etice, respectarea normelor sociale și a celorlalți indivizi, adică un balans între nevoile individuale și expectanțele sociale, autenticitatea din perspectivă interpersonală ține de înțelegerea de sine, recunoașterea obiectivă a realităților ontologice, acțiuni și orientarea către relații interpersonale.

În a doua paradigmă, cea intrapersonală, ce se regăsește în scrierile lui Maslow sau Rogers, autenticitatea înseamnă a fi tu însuți, a te comporta în congruență cu valorile personale și nu implică niciun fel de judecată morală. Individul autentic și cu un grad ridicat de funcționalitate este, conform celor doi autori, deschis la experiențe noi, trăiește prezentul și are încredere în experiențele interioare. Astfel, cercetătorii prezentului definesc autenticitatea drept un construct fundamental al stării de bine, ce are trei componente de bază: a. alienarea de sine (self alienation), adică gradul de incongruență dintre modul în care o persoană experimentează anumite stări fiziologice, emoții și cogniții pe de o parte, și felul în care acestea sunt reprezentate în conștientizarea cognitivă, pe de altă parte; b. trăirea autentică (authentic living), sau congruența dintre experiențele reprezentate în conștientizarea cognitivă și comportamentele exterioare, și c. acceptarea influențelor exterioare, adică internalizarea valorilor sau perspectivelor altor oameni. În psihologia pozitivă există și studii care afirmă faptul că lipsa autenticității poate conduce la distres și psihopatologie, pentru că poate avea consecințe precum sentimentul lipsei de valoare sau nerealizare personală. Autenticitatea este, așadar, un element important, iar ea ține și de acceptare, care merită susținută și încurajată, însă ea nu îi exclude, în niciun caz, pe ceilalți.

Un alt argument care vine în întâmpinarea acestei credințe este cel cultural: anumite culturi, precum cea americană, dar și culturile occidentale (culturile vestice), susțin individualismul, pe când altele, precum cea indiană, chineză sau japoneză (culturile estice), sunt considerate a fi culturi colectiviste.

În culturile individualiste accentul este pus pe individ, pe sinele personal, responsabilitatea nu se împarte, ci fiecare răspunde pentru sine, pe când în cele colectiviste, ceea ce prevalează este grija și loialitatea față de grup, identitatea fiind determinată de grupul de apartenență, iar armonia de grup este efectul dorit. Așadar, culturile individualiste favorizează o raportare la relații centrată pe conceptul îngrijirii de sine, inclusiv prin mesaje publicitare precum „Because you’re worth it” – „Pentru că meriți” (L’Oreal).

Un argument ce pune sub semnul întrebării succesul acestei afirmații vine din zona psihologiei clinice, și se referă la criteriile de diagnosticare ale diferitelor tulburări psihice. Astfel, manualul de diagnostic DSM-V descrie narcisismul, printre altele, ca fiind „o tulburare de personalitate caracterizată de un tipar pervaziv al unor sentimente de grandoare, nevoie exagerată de admirație, atitudine arogantă, de superioritate, indivizii cu narcisism considerându-se speciali, unici, având așteptarea ca ceilalți să recunoască aceste calități în ei. Ei cred că nevoile lor sunt speciale și dincolo de înțelegerea oamenilor obișnuiți. Se așteaptă să obțină tot ceea ce doresc sau simt că au nevoie, indiferent ce ar putea însemna acest lucru pentru ceilalți. Au tendința de a forma relații de prietenie sau iubire doar dacă cealaltă persoană pare potrivită să le susțină obiectivele sau stima de sine. Consideră că este de la sine înțeles ca ceilalți să fie preocupați în totalitate de bunăstarea lor”. (DSM-V, pag. 670) Astfel, persoanele cu tendințe narcisice au deseori dificultăți în a menține relații sănătoase, deși ei fac parte, din păcate, din categoria tulburărilor egosintonice, adică nu consideră că au cu adevărat o problemă, ceea ce rareori îi determină să caute ajutor, mai degrabă la terapie venind victimele lor. Ba, mai mult, ei au convingerea că trăiesc o viață autentică, că sunt cine trebuie să fie.

Un ultim argument împotriva acestei devize vine din domeniul filosofiei, fiind și argumentul cu care rezonez cel mai mult: compatibilitatea, atât în relațiile romantice, cât și în cele de prietenie, este un construct, nu un dat. Autorul Alain de Botton consideră compatibilitatea o realizare a unei relații, nu o precondiție a ei, iar filosoful Erich Fromm vorbește despre practicarea unei arte a iubirii, ce presupune pași și abilități specifice. De altfel, și în psihologie există mai multe studii care au explorat comparativ calitatea relațiilor maritale din dragoste versus pe cea a celor aranjate, concluziile fiind că, la șapte ani de la căsătorie, persoanele din căsniciile aranjate aveau mai multe emoții pozitive față de partener spre deosebire de cele din căsniciile din dragoste, explicația bazându-se și pe gradul mai mare de flexibilitate și adaptabilitate a celor din căsătoriile aranjate, neexistând iluzia sufletului pereche sau alte elemente ce țin de idealizarea celuilalt.

Consider așadar că această afirmație nu este potrivită decât în contexte limitate, când ceea ce ni se cere nu poate fi cu adevărat schimbat pe termen lung, precum înălțimea, un anumit tip de temperament sau intensitatea emoțională. Mergând însă în direcția unei abordări raționale a relațiilor, sunt de părere că este foarte important să plecăm de la premisa că pretențiile și așteptările nerealiste, iraționale și absolutiste sunt un simptom al unei gândiri imature, egoiste, rigide și, uneori, chiar tulburate.

Photo by <a href=”https://unsplash.com/@polarmermaid…„>Anne Nygård</a> on <a href=”https://unsplash.com/…/gray-concrete-statue-of-man…„>Unsplash</a>